Carol al II-lea dizolvă Parlamentul în patru zile iar premierul este omorât la Sinaia după alegerile anticipate în România
Perioada descrisă se desfășura într-un context deosebit de tensionat, marcat de o criză economică răsunătoare, de confruntări dintre partide și de o deteriorare accentuată a încrederii în autoritatea regelui Carol al II-lea. În Europa, o mutație ideologică spectaculoasă se infiltra în multe state, iar în țara noastră fenomenul era urmat cu atenție de către opinia publică, de partide și de instituțiile statului. Constituția din 1923 conferea regelui libertăți extensive: el putea dizolva atât una, cât și ambele camere, cu condiția ca decretul respectiv să prevadă organizarea alegerilor în cel mult două luni și convocarea noului legislativ în până la trei luni. Acest cadru legal facilita un tip de joc politic în care deciziile se concentrau în mâinile monarhului, iar mecanismele electorale erau concepute astfel încât să asigure un control cât mai mare asupra rezultatului.
Pe 14 noiembrie 1933, Carol al II-lea l-a însărcinat pe Ion G. Duca, membru al partidului liberal, să formeze un nou guvern, înlocuind administrația precedenta, reprezentată de forțele național-țărănești. Câteva zile mai târziu, pe 18 noiembrie, Parlamentul, care fusese ales în vara anului 1932, a fost dizolvat printr-un decret regal. Programul electoral stabilit prevedea ca alegerile pentru Camera Deputaților să aibă loc pe 20 decembrie, în timp ce scrutinul pentru Senat urma să se desfășoare în etape, între 22 și 29 decembrie. Era al treilea întreg proces electoral în decurs de trei ani, sugerând o dinamică politică extrem de fluidă și obositoare pentru alegători. Una dintre expresiile democratice cel mai adesea citate în acea perioadă rezuma eficient situația: cine deține guvernul poate să controleze și Parlamentul, iar această idee se reflecta în reperele practice ale conducerii statului.
Între cronica profesională a deciziilor, regulile regelui erau clar vizibile. În general, se repeta același șablon: monarhul desemna un nou prim-ministru, apoi dizolvă Parlamentul, iar cabinetul nou instalat pregătea și organizarea alegerilor. Des prezența într-un fel de joc de influență se dorea să ofere partidului aflat la putere un avantaj administrativ semnificativ, prin intervenții în sistemul electoral, în prefecturi și la nivelul primăriilor, astfel încât controlul asupra administrației locale să devină un instrument de consolidare a poziției politice. În acest context, înțelepciunea populară a epocii a captat ideea unei realități politice în care puterea guvernamentală se traducea, de multe ori, în putere asupra Parlamentului, ceea ce era obiectul unei retorici aduse în discuție în cercurile politice ale timpului.
În privința rezultatelor electorale, tabloul a fost demostrat cu claritate: liberalii au obținut aproximativ 1,52 milioane de voturi, adică aproximativ 51% din opțiunile electoratului, și au deținut în Camera Deputaților un număr considerabil de locuri, 300 din totalul celor 387. Opoziția principală, constituită de național-țărăniști, a înregistrat aproximativ 14% din voturi și a ocupat circa 29 de mandate în legislativ. În Senat, dominația liberalilor a fost la fel de evidentă, reflectând o utilizare consistentă a cadrului electoral în favoarea partidului majoritar. Diferența dintre rezultatele de vot și distribuția mandatelor poate fi explicată prin particularitățile legii electorale adoptate în 1926, cunoscută sub numele de „prima electorală”, care favoriza primul loc prin alocarea imediată a unei jumătăți din mandate, iar restul fiind împărțit proporțional dintre toate formațiunile eligibile, inclusiv câștigătorul.
În această perioadă, campania electorală a fost marcată de tensiunile dintre stat și Mișcarea Legionară, cunoscută ca Garda de Fier, care și-a făcut apariția ca entitate politică centrală în circumscripțiile electorale. Forțele de ordine au aplicat măsuri dure împotriva acestei formațiuni, pe care guvernul a decis să o scoată în afara legii la începutul lunii decembrie, pe motiv că reclama amenințarea plasată asupra ordinii constituționale nu mai poate fi suportată. Această decizie a avut ca efect o reacție violentă în zona politică, intensificând conflictul dintre autorități, partide tradiționale și mișcările frământate de radicalism.
Pe finalul lunii decembrie, decizia corpului politic de a-și exprima încrederea în cadrul administrativ al regimului a fost însoțită de un eveniment tragic: Ion G. Duca, om de notorietate în politica românească, a fost asasinat pe peronul gării din Sinaia, în timp ce se întorcea de la o audiență la castelul Peleș, în urma căreia și-a pierdut viața în fața infarctelor provocate de atacurile extremiste. Ulterior, locul său a fost luat de Gheorghe Tătărescu, un alt actor propulsat în ierarhia guvernamentală. Evenimentele acelor zile au întruchipat o țară obișnuită cu instalarea urnelor de vot, dar amenințată în același timp de confruntări violente și de riscul de destabilizare.
Într-un interval ce se întinde între 1919 și 1937, această perioadă a cunoscut organizarea a circa zece scrutinuri parlamentare, o frecvență în creștere ce reflecta nu numai volubilitatea scenelor politice, ci și dificultățile structurale ale unei democrații tinere, aflate încă în fața unor presiuni interne și externe numeroase. Povestea acestei epoci surprinde nu doar dinamica competiției electorale, ci și modul în care puterea centrală, printr-un ansamblu de măsuri legislative și administrative, a modelat peisajul politic într-un drum sinuos între autoritate, legi și confruntări ideologice. Un astfel de portret istoric oferă o înțelegere a modului în care deciziile de la nivel regal puteau influența direcția țării într-un moment marcat de incertitudine economică și socială, precum și de răspunsuri diverse la provocările unei perioade de tranziție profundă.
