Hagi al României pe gheață ajunge în Hall of Fame după o ofertă de 2 milioane de dolari
În prezent, România traversează o perioadă de recul în multe dintre sporturile de echipă care altădată o aduceau în prim-plan la nivel mondial, la Campionatele Mondiale, Europene și în zgomotul Olimpinelor. Printre aceste discipline, hocheiul pe gheață rămâne unul dintre exemplele frecvent invocate de analiza sportivă pentru a ilustra o aplecare a nivelului competițional. De-a lungul deceniilor, echipa națională a oferit aplauze memorabile, iar câteva figuri au rămas în istoria sportului drept exemple de excelență.
Emisiunea „Oldies but Goldies”, moderată de Horia Ivanovici alături de invitatul său fidel, Andrei Vochin, nu s-a limitat la aceea ce s-a întâmplat pe terenul de fotbal. Într-un alt domeniu, în episodul al nouăzecelea al serialului său, gazda și colegul său au reaprins interesul publicului pentru momente, sportivi și performanțe de referință din handbal, volei, box și tenis, iar în cadrul celui de-al nouăzeci și nouălea episod a scos la lumină o pagină importantă din hocheiul românesc. Este vorba despre luna mai a anului 1977, o zi care a rămas în memoria iubitorilor sportului pe gheață: 5 mai, când selecționata antrenată de Ștefan Ionescu a învins echipa Statelor Unite ale Americii, într-un Campionat Mondial disputat în Austria, marcând una dintre cele mai mari surprize ale acelei ediții. În acea echipă erau jucători care aveau să intre în aura Hall of Fame-ului românesc, precum Eduard Pană și Doru Tureanu, iar figura cea mai propulsată în discuții a fost, pentru mulți, Doru Tureanu, considerat de specialiști drept „Hagi al României pe gheață”.
Doru Tureanu este figura emblematică a perioadei de aur a hocheiului românesc. El a evoluat timp de 17 ani în echipa națională, ca component al Secției de Hochei a Clubului Dinamo București, între 1970 și 1987, perioadă în care a cucerit nu mai puțin de șase titluri naționale cu clubul. În paralel, a reprezentat la cel mai înalt nivel echipa națională, devenind unul dintre cei mai apreciați jucători ai generației sale. Valoarea sa a fost recunoscută și pe plan extern, întrucât a primit oferte din cluburi din Europa și chiar de peste Ocean, însă rămânerea în România a rămas o constantă a carierelor sale, în contextul vremii.
Memoriile fotbalistului pe gheață se împletesc cu cifrele impresionante din palmaresul său: la două ediții ale Jocurilor Olimpice, în 1976 și 1980, și la zece Campionate Mondiale, Tureanu a acumulat nu mai puțin de 113 selecții pentru echipa națională, cu un total de 74 de goluri marcate național. În timpul Jocurilor Olimpice din 1976, la Zagreb, el a rămas în atenția publicului prin performanța sa notabilă: la doar 22 de ani a înscris 6 goluri și a oferit 6 pase decisive, contribuind în mod decisiv la rezultatele echipei. Astfel, în opinia multora, el a fost, în timp, golgheterul unei echipe care a iubit hocheiul și a reprezentat cu mândrie țara pe plan internațional.
Un alt element care apare în memoria publică și în comentariile specialiștilor este eticheta de „cel mai mare hocheist român din istorie” acordată lui Doru Tureanu de către colegii de breaslă, iar Andrei Vochin a subliniat această percepție, folosind expresia „Hagi al României pe gheață” ca o metaforă care surprinde înalte așteptări, dar și nivelul de performanță atins de jucător în cariera sa. În contextul acelei epoci, legenda s-a conturat în jurul faptului că un jucător autohton a reușit să lase o amprentă semnificativă în fața marilor competitori internaționali, consolidând reputația hocheiului românesc în analele sportului național.
În plan personal, existența unui episod aparte a fost ilustrată prin detalii despre viața privată a unei figuri conectate la această lume a performanței. Într-un moment relatat cu o tonalitate semi-publică, se menționează o noutate legată de căsătorie, descrisă ca fiind legată de o întâlnire cu o persoană de referință în mediul românesc, subliniind importanța momentelor de viață personală în biografia sportivilor care au marcat vremurile în care au activat. În acest cadru, viitoarea soție apare în prim-planul scenelor relatate, evidențiind, încă o dată, faptul că sportivii de top au adesea povești personale urmărite de public, pe lângă performanțele pe teren.
Într-o manieră care aduce în prim-plan memoria echipei naționale și a perioadei de glorie a sportului românesc, acest episod și aceste figuri rămân în conștiința cinefililor sportului românesc ca repere ale unui capitol închis, dar încă prezent în conversațiile despre istoria hocheiului pe gheață din țară. În prezent, provocările pe care le întâmpină hocheiul românesc, precum și declinul unei serii de sporturi de echipă, sunt în atenția criticilor și a publicului, care își propune să înțeleagă cum s-a ajuns aici și ce ar putea să aducă o nouă generație de jucători dincolo de eforturile curente. Totuși, pagini ca cea a victoriei din Austria din 1977, sau recordurile lui Tureanu în echipa națională, rămân momentele ireversibile care demonstrează potențialul avut de hocheiul românesc în perioadele sale de vârf și inspiră discuții despre rolul și impactul sportului în cultura românească.
