Taxarea muncii contribuie la sărăcie, avertizează experți
Cifrele indică faptul că un angajat român, fără familie, contribuie cu aproximativ 41,5% din produsul muncii sale către bugetul statului. Este o diferență semnificativă față de media europeană, situată în jurul valorii de 29,1%, diferența dintre ele depășind cu peste 12 puncte procentuale. În timp ce alte state din Europa acordă cetățenilor lor o marjă probabilă de flexibilitate, în București se observă o disciplină fiscală foarte severă. Această dinamică sugerează un problem structural legat de costul muncii și de nivelul taxelor. Într-un context în care veniturile salariale din România rămân printre cele mai scăzute din Uniunea Europeană, economia pare să funcționeze în parametri ai muncii ieftine, în timp ce fiscalitatea este percepută drept una dintre cele mai mari din bloc.
Există o diferență clară între modelul economic nord-european, unde ratele de impozitare permit salarii brute ridicate și un nivel de confort financiar asigurat chiar și după contribuțiile statului, și situația din România, unde o parte semnificativă din venit este reținută. Este un paradox care se reflectă în modul în care se construiește prosperitatea: dacă veniturile nu cresc în mod sustenabil, nu poate exista o creștere reală a nivelului de trai. În această ipoteză, fluxul de bani către buget poate afecta capacitatea de a forma o clasă de mijloc robustă, iar inițiativa individuală întâmpină obstacole din cauza nivelului predominant al taxelor.
În practică, bugetul personal poate părea rapid afectat de o parte semnificativă din venit, iar conformitatea cu reglementările fiscale poate deveni o presiune constantă. În condiții similare, se poate constata o creștere a cheltuielilor pentru servicii în privat, fie că este vorba despre asigurări medicale, educație suplimentară sau acces la bunuri și servicii esențiale, ceea ce poate amplifica percepția unei dublări a poverii fiscale. În plus, preocupările legate de eficiența cheltuielilor publice, de birocrație și de calitatea serviciilor fundamentale – de la sănătate la infrastructură – pot amplifica senzația de dezechilibru între ceea ce contribuie cetățeanul și ceea ce primește în schimb.
Dincolo de dezbaterile teoretice despre deficitul bugetar sau despre sustenabilitatea finanțelor publice, soluția structurală indicată de analizele economice ar trebui să pornească de la o reformă clară a sustenabilității costului muncii. O reformă care să vizeze conectarea dintre fiscalitate și nivelul de trai, fără reforme ad-hoc aplicate noaptea, ci prin măsuri clare, coerente și durabile. Propunerea cea mai răspândită în discuții este reducerea treptată a cotei de taxare a muncii din actualul nivel, spre o situație care să se alinieze cu media europeană, cu obiectivul de a stimula veniturile disponibile și de a facilita creșterea consumului, investițiilor și, pe termen lung, a nivelului de trai.
Aceste procese trebuie să respecte principiile unui mecanism echilibrat de finanțare a serviciilor publice, evitând impactul major asupra deficitului bugetar. În esență, ideea este aceea de a transforma cadrul fiscal într-un motor de creștere, nu într-un obstacol pentru inițiativa privată și pentru acumularea de capital. Într-un peisaj economic în care competitivitatea este esențială, promovarea unui nivel de taxare mai rezonabil la nivelul muncii poate sprijini stabilitatea economică, creșterea productivității și consolidarea unei clase mijlocii viabile pe termen lung.
