Studiu de 1 Mai arată județele cu cele mai multe ore lucrate în România
Un raport publicat astăzi de Monitorul Social, bazat pe datele Institutului Național de Statistică, analizează dinamica ocupării forței de muncă în România și modul în care structura acestei populații s-a schimbat în ultimele două decenii, în contextul apartenenței la Uniunea Europeană. Studiul oferă o imagine detaliată a diferențelor dintre ocuparea civilă și segmentul militar, precum și a modului în care componența ocupării se reflectă în tipurile de contracte, în părțile din sectorul public și privat și în ratele de participare la muncă.
Conform definițiilor INS, populația ocupată civilă include persoanele care exercită în mod regulat o ocupație remunerată, fiind angrenate într-o activitate economică sau socială, pe baza unui contract de muncă sau într-un regim independent, cu scopul obținerii veniturilor sub formă de salariu, plată în natură sau alte forme de plată. În această clasificare, cadrele militare și persoanele asimilate (din rândul MApN, MAI, SRI), deținuții și salariații organizațiilor politice și asociațiilor obștești nu intră în categoria populației ocupate civile. Această delimitare tehnică este esențială pentru a evalua starea efectivă a pieței muncii în sectorul non-militar și pentru a monitoriza impactul politicilor publice.
Studiul arată o evoluție importantă în intervalul 2008–2024: populația ocupată civilă a înregistrat o reducere de aproximativ un milion de persoane, de la 8,7 milioane în 2008 la 7,7 milioane în 2024. În același timp, numărul salariaților a înregistrat o creștere modestă, de la 5,2 milioane la 5,8 milioane. Cele mai semnificative contracte ale scăderii au fost în rândul lucrătorilor familiali neremunerați, care au scăzut cu aproximativ 72% în 2024 față de 2008, și al lucrătorilor pe cont propriu, a căror prezență a scăzut cu circa 31%. Această reconfigurare sugerează o migrare a componentelor ocupării către formele mai ordonate de angajare, în timp ce activitățile independente par să fi fost în mare parte renegociate sau reduse ca marjă în cadrul pieței.
În privința structurii ocupației, ponderea lucrătorilor din sectorul public a rămas relativ stabilă, în jur de 16,5% din totalul populației ocupate, în timp ce partea ocupată în sectorul privat a înregistrat o creștere moderată, de la aproape 80% spre 81,8%. Această consolidare a rolului sectorului privat reflectă, în general, dinamica pieței muncii românești, cu o orientare către contracte private, dezvoltare antreprenorială și integrarea în fluxuri economice diverse. Însă variațiile de structură rămân în context regional și în funcție de profilul economic al fiecărei zone.
Rata ocupării în rândul populației în vârstă de muncă, definită ca raport între numărul persoanelor ocupate și populația rezidentă cu vârsta între 15 și 64 de ani, a înregistrat o ușoară creștere de la 62,5% în 2008 la 63,4% în 2024. Această creștere modestă indică o îmbunătățire a participării pe piața muncii, deși nivelul rămâne substanțial sub potențialul pe care l-ar putea atinge o economie dinamizată. În ceea ce privește femeile, rata de ocupare s-a situat la 57,8% în 2008 și a urcat la 58,3% în 2024, arătând o îmbunătățire modestă a participării femeilor pe piața muncii, dar cu spațiu pentru creșteri suplimentare prin politici orientate către echilibrul muncă-viață și egalitatea de șanse.
Diferențele între județe în ceea ce privește rata ocupării sunt semnificative. Cele mai mari valori s-au înregistrat în Cluj, unde proporția persoanelor ocupate atinge aproximativ 78%, urmat de Timiș cu 77% și Sibiu cu 74%. Bucureștiul reprezintă un caz aparte: numărul persoanelor ocupate în capitală depășește cu 1,3 milioane populația rezidentă în intervalul de vârstă a muncii, datorită fluxurilor de muncă provenind din județe învecinate, unde o parte importantă a locuitorilor rezidenți parcurge zilnic distanțe pentru a lucra în oraș. Aceste realități evidențiază rolul Bucureștiului ca pol de activitate economică, dar în același timp subliniază presiuni demografice și imbolduri pentru politici regionale orientate spre echilibrul dezvoltării.
La polul opus, cele mai scăzute niveluri ale ocupării în rândul populației active se identifică în Giurgiu (aproximativ 40%), Botoșani (în jur de 41%) și Călărași (aproximativ 41%). O diferență atât de pronunțată între aceste județe și regiunile cu performanțe ridicate subliniază necesitatea unor politici publice coerente de acces la muncă, care să combată disparitățile regionale, să stimuleze atractivitatea locală a locurilor de muncă și să stimuleze dezvoltarea economică în zonele mai puțin favorizate.
Rezultatele studiului încurajează o discuție despre cum să sprijinim o accesibilitate mai echitabilă la locuri de muncă, cum ar trebui să se calibreze politicile de ocupare pentru a reduce decalajele regionale și cum pot condițiile de muncă să fie îmbunătățite pentru toate categoriile de lucrători. În contextul unei economii în schimbare, datele evidențiază nevoia unor strategii integrate care să stimuleze creșterea ocupării în zonele cu performanțe scăzute, să încurajeze tranziția spre modele de ocupare mai stabile și să consolideze serviciile de formare profesională și recalificare. Astfel, autoritățile publice sunt provocate să construiască cadre politice care să asigure acces egall la muncă, să reducă disparitățile dintre regiuni și să asigure condiții de lucru adecvate pentru toți angajații, indiferent de tipul de sector sau de locația geografică.
