PNRR-ul, decarbonizarea și tranziția energetică: erori strategice în serie și un sistem energetic în corzi, fără responsabilitate
România și-a asumat, prin Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR) aprobat în 2021 de Parlament și ulterior confirmat de forurile europene, închiderea până la finele anului 2032 a centralelor termoelectrice pe cărbune cu o putere instalată totală de peste 4.900 MW. În mare parte acest efort viza Complexul Energetic Oltenia,acterizat ca objective de stat, gestionat de Ministerul Energiei. Conform planului, capacități de producție pe bază de cărbune urmau să fie înlocuite cu centrale pe gaze naturale și cu parcuri fotovoltaice, însă până în prezent nu au fost puse în funcțiune unități alternative semnificative în locul celor închise. O apreciere frecvent saluată în dezbaterea publică privește faptul că decizia nu a fost atât despre închiderea efectivă a minelor, cât despre lipsa mecanismelor clare prin care funcționarea capacităților pe gaze să preia rolul termocentralelor, odată cu dispariția unităților pe cărbune.
Ulterior, prin Legea decarbonizării, autoritățile române au adoptat termene mai scurte pentru trecerea către surse de energie necarbonate, în ciuda avertismentelor din mediul tehnic cu privire la potențiale riscuri pentru stabilitatea sistemului energetic. Stabilirea acestor termene nu a fost impusă de instituțiile europene, ci reprezintă o decizie a autorităților de la București, care au prezentat planuri în acest sens, iar decizia a fost validată în cadrul etapei de aprobare a PNRR.
PNRR a fost furnizat în contextul negocierilor pentru reducerea emisiilor din sectorul energetic, cu obiectivul de a reduce dependenta de sursele tradiționale și de a promova energie mai puțin poluantă. În ceea ce privește factorii implicați în proiect, au fost menționate planuri privind închiderea centralelor pe cărbune din regiunile unde operează complexele energetice vizate, între care cel Oltenia, cu scopul de a deschide posibilități diverse pentru producția de energie, inclusiv prin întărirea producției din surse regenerabile și prin introducerea unor produse energetice auxiliare.
Contextul național al decarbonizării a fost influențat de un ansamblu de decizii politice, economice și tehnice, în care obiectivele pe termen lung au fost negociate în diferite etape ale procesului legislativ. În cadrul discuțiilor publice și al analizelor tehnice, s-au subliniat atât avantajele tranziției către un mix energetic mai curat, cât și provocările aferente, legate de securitatea aprovizionării, de costuri și de timpul necesar pentru remodelarea infrastructurii energetice.
În raport cu alte țări europene, perioada de implementare a angajamentelor de decarbonizare a fost variabilă, cu exemple de țări care au ales termene lungi pentru stoparea utilizării cărbunului, în vreme ce România a stabilit un orizont mai restrâns, încercând în același timp să stabilească un portofoliu de proiecte alternative capabile să susțină cererea energetică în perioada tranzitorie. Această orientare a fost parte a unui pachet de reforme menite să asigure o tranziție energetică coerentă, prin adăugarea treptată de capacități regenerabile, modernizarea rețelelor de distribuție și creșterea eficienței în producția de energie.
În timp ce dezbaterile politice și tehnice continuă să analizeze fezabilitatea și dinamica implementării acestor măsuri, obiectivul general rămâne acela de a reduce dependența de combustibili fosili, de a crea un sistem energetic mai rezilient și de a alinia sectorul național de energie cu standardele de sustenabilitate promovate la nivel european. Publicul este încurajat să urmărească evoluția proiectelor și să observe impactul asupra securității energetice, costurilor pentru consumatori și mediului, în contextul unor obiective naționale de decarbonizare care evoluează în funcție de progresele tehnologice și de condițiile economice generale.
