PAGINI DE ISTORIE LOCALĂ/OBICEIURI CĂLĂRĂȘENE DE LĂSATUL SECULUI

Lăsatul Secului reprezintă o sărbătoare care marchează ultima zi când se mai poate mânca de dulce, înainte de a începe unul dintre cele patru mari posturi rânduite de Biserica Ortodoxă, Postul Sfintelor Paști. În toate zonele rurale din țară Lăsatul Secului de Paști joacă un rol extrem de important și de acest moment sunt legate numeroase obiceiuri, care diferă de la o regiune la alta.

Obiceiurile de Lăsatul secului  declanșau ciclul de manifestări tradiționale care marcau, pe de o parte, sfârșitul câșlegiului și începutul postului mare pentru Sf. Paști, iar pe de alta, pregătirea oamenilor pentru începerea muncilor de primăvară. În ordinea în care se petrec, în ziua și noaptea de Lăsatul secului, precum și a doua zi dimineață, în satele județului  Călărași întâlnim următoarele obiceiuri: Spălatul vaselor, Iertăciunea, Bătutul halviței, Urlalia, Cucii, Jujăul, Descântatul pomilor, Încuratul cailor

Spălatul vaselor este un obicei întâlnit în aproape toate satele județului. În preziua lăsatului de sec, femeile spălau vasele folosite peste an, punându-le la păstrare, pe perioada postului mare de Paști, înlocuindu-le cu alte vase. După trecerea postului, vasele erau reintroduse în uz. Cei care nu dispuneau de mijloace pentru a cumpăra vase noi, le spălau pe cele vechi cu vrece de săpun pentru a înlătura orice urmă ,, de dulce”, întrucât se considera un mare păcat a nu respecta cu strictețe postul de Paști.

Iertăciunea. Un obicei străvechi și creștinesc este IERTACIUNEA, ziua iertării. La slujba religioasă din Duminica Lăsatului de sec pentru brânză cei care aveau vreo dușmănie cu cineva îi pupau mâna celor cu care erau certați sau se aflau în dușmănie. Cei mai tineri pupau mâna celor mai în vârstă. Unii apelau și la serviciul preotului că să le citească și să le sfințească iertarea. În ziua de Iertăciune (Lăsată Secului), aceștia mergeau în vizită cu plocon la cei căruia le ceruseră iertare în biserică. Cei citiți de preot nu mai aveau voie să se certe niciodată cu persoana căreia îi ceruse iertăciunea. În fiecare an la Iertăciune actul iertării era reîntărit prin mergerea cu familia sa și cu plocon la familia iertătoare. Era o formă foarte eficientă de menținere a păcii în comunitatea de creștini. Odată iertat erai obligat să dai ajutor celuilalt ori de câteori erai solicitat. Spre exemplu, participau la claca pentru construirea casei, la clăcile de peste an, la ceata de seceriș, la ceata de treieriș, la acțiunile de cărat lemne din pădure. Întrajutorarea era tacită și obligatorie în fața preotului.

Bătutul halviței.  Mulți dintre locuitorii meleagurilor călărășene își amintesc de obiceiul de Batere a halviței, la care  participau atât copiii cât și adolescenții. Se obisnuia ca gazda să lege o bucată de halviță cu o sfoară și începea apoi să o plimbe prin fața copiilor, organizați în echipe de câte doi, având mâinile legate la spate. Fiecare copil sau adolescent încearca să prindă bucata de halviță cu gura, un lucru mai greu decât și-ar închipui mulți. Majoritatea celor care participau la această joacă organizată ajungeau să se murdărească din plin pe față și chiar pe haine. Se spunea că persoana care prindea halvița va avea un an pastoral rodnic. În plus, ca recompensă imediată, primeau bucata de halviță pentru care luptase.

Urlălia. În timp ce în seara de Lăsatul secului în case se petrece, pe străzi, copiii și tinerii aprind focuri mari, în jurul cărora se strâng cete, cete, între care se stabilește un dialog satiric similar ,, strigării peste sat” din alte zone, batjocorindu-se acele fete bătrâne și flăcăii fătălăi care nu au avut curajul să întemeieze familii. Iată un model de strigături de Urlălia, cules de mine din satul Vlad Țepeș: Urlălia măi! /Cine s-a măritat măi? /Ioana a lui Mămăligă nefiartă măi! /Ce i-a dat tac’su de zestre măi?/Doi cotoi în loc de boi/O pisică bălțată în loc de vacă fătată! În unele sate, tăciunii din focurile Urlaliei sunt puşi în cuibarele găinilor pentru sporul ouălor, sănătatea păsărilor. Urlalia se organiza pe fiecare uliță a satului de către bărbații căsătoriți cu participarea copiilor și adolescenților. Lucrurile se petreceau cam așa: Se lua o tiubgă în care se puneau încălțări vechi și paie. Tiubga se lega la capătul unei beldii și i se da foc în strigările de urlalia. Uneori beldia se înălța la colțul unei curți aflate la intersecția ulițelor, în partea opusă ariei cu nutreț și departe de casele locuite sau alte construcții din gospodărie.
În seara de  urlalia femeile bătrâne împărțeau copiilor ouă fierte albe, sare și turtă umplută cu ceapă sau fără umplutură. Urlalia este obicei al geto-dacilor menționat în scrierile anticilor. În ultimii ani, mai ales în unele cartiere din Călărași și Oltenița, se dă foc unor cauciucuri uzate, prilej de a mai face ceva mizerie pe străzile celor două municipii!

Jujăul. Un obicei curios se petrece tot a doua zi după Lăsatul secului. În urmă nu cu mulți  ani se l-am întâlnit și l-am filamat în câteva sate de pe linia Dunării. Este vorba de realizarea, la marginea satului, a unui dispozitiv format din ramuri de copac așezate în forma literei X de care este atârnată o sfoară sub formă de laț. Sătenii aduc aici câinii ,,nevrednici” și pisicile care fac stricăciuni în gospodărie. Animalele sunt prinse în laț după care funia se răsucește până la maxim. Apoi sătenii încep să tragă de cele două ramuri de copac. Se produce desfășurarea rapidă a frânghiei. Animalele sunt învârtite și aruncate la mare distanță. Se spune că după un asemenea episod animalele ori nu se mai întorc în sat, ori se desbară de obiceiurile proaste. În satele din Dobrogea, limitrofe Dunării, acest obicei este întâlnit sub numele de Tărbaca câinilor.
Descântatul pomilor. În prima zi a postului, dis de dimineață, femeile fac foc mic la rădăcina pomilor fructiferi, afumându-i și rostind anumite descântece cu valoare magică pentru a rodi. Se repetă de trei ori cuvintele: ,, Pomule, pomule rod să-mi dai, de nu te tai”.

Curățatul cailor. În ziua de Sf. Toader, la o săptămână după Lăsatul secului, caii sunt scoși din grajduri, după iernat. Sunt țesălați bine, curățați la copite, gătiți cu panglici, după care sunt călăriți prin sat, pentru a se reobișnui cu muncile pe care urmau să le înceapă. Obiceiul a fost preluat din satele de pe Dunăre din Oltenia, unde se păstrează și astăzi, organizându-se adevărate festivaluiri ale cailor de Sf. Toader.

Cucii. Obiceiul cucilor îl întâlnim în localitățile de pe linia Dunării și a brațului Borcea, dar și în unele sate din Câmpie, unde elementul etnic bulgăresc este apreciabil. Ca obicei, diferă de la sat la sat. Unii sunt mascați în straie femeiești și poartă un bici cu o opincă veche la capătul biciului. Este deasemenea obicei al geților care locuiau între Carpați și Balcani (Hemus), pe ambele maluri ale Dunării inferioare și mijlocii. Bulgarii vin la acest obicei cu o altă tradiție bulgărească care se mai întâlnește pe Volga, în locurile de unde au plecat avarii spre Europa. Nunta cucilor și folosirea unui sidile (în care se strecoară laptele prins pentru a se face brânză) umplute cu cenușă din vatra casei și cu care se lovesc cei întâlniți pe ulita. Acestea sunt considerate adaosuri ale bulgarilor la obiceiurile geto-dacilor. În unele sate de pe malul Dunării cucii bulgărești și cucii valahi se organizează separat. Din păcate existau și încăierări între cete. La români cucii nu intrau în casă ci se manifestau numai pe ulita principală și numai în timpul zilei. După amiază tinerii nu se mai  făceau cuci. La bulgari cucii făceau și o mireasa a cucilor și intrau în case, se așezau la masă și mâncau. Se demascau doar dacă era recunoscuți. Pe Volga, locuitorii de azi au aceste tradiții ca bulgarii dar nu agresează pe nimeni. Cu săculețele cu cenușe din vatra casei se apără de cei ce vor să îi demaște cu forța. Cucii românești au influență și de la romani, care aveau obiceiul FEBRALIA(Tinerii foloseu fîșii de piele  legate în mănuchi cu care erau atinși trecători). Acest obicei a dat numele lunii februarie. Superstițiile legate de cuci sunt multe. Se zicea  că cine  nu primește o lovitura de la cuci acela nu va fi sănătos peste an. Obiceiul a fost răspândit aproape în toate satele județului, cunoscându-se în variante deosebite, cum sunt cucii frumoși din Cuza Vodă sau cucii mici de la Ciocănești. Se consideră că acest obicei este întâlnit mai ales în sudul Dunării și el provine din fondul tracic, fiind legat de anumite ritualuri păgâne. De câțiva ani, la Brănești, în județul Ilfov, unde există o importantă comunitate de bulgari, se organizează “Festivalul cucilor”.

Sursa text și foto: Pagini de istorie locală/ costeltudor.com