MARIN BADEA – OMUL CARE ÎL SCUIPĂ PE DUMNEZEU
29 de episoade în care îl luăm la întrebări pe autor, cu Biblia într-o mână și bunul-simț în cealaltă
PREAMBUL – TANTI AGLAIA, ȚAȚA FLOAREA, NEA ION ȘI DUMNEZEU, CARE N-A CERUT SĂ FIE PERSONAJ ÎN TEXTELE LUI BADEA
Să ne înțelegem de la bun început: nu ne-am apucat să-i numărăm lui Marin Badea păcatele și nici să-i cotrobăim prin suflet. Asta e treaba lui Dumnezeu. Noi avem o treabă ceva mai pământească: să citim ce scrie omul și să ne întrebăm, cu voce tare, dacă nu cumva a confundat libertatea de exprimare cu libertatea de a-ți bate joc de DUMNEZEU.
Pentru că, una peste alta, când tanti Aglaia își face cruce dimineața, când nea Ion intră în biserică și aprinde o lumânare pentru cei plecați, când țața Floarea își învață nepotul să spună „Tatăl nostru”, toate acestea nu sunt niște decoruri de teatru. Sunt viața lor. Sunt credința lor. Sunt lucrurile pe care le-au primit de la părinți și pe care speră să le lase copiilor.
Și vine omul nostru, Marin Badea, jurnalist și autor, și pune în pagină niște formulări care, pentru un creștin, nu sună a îndrăzneală intelectuală, ci a bătaie de joc.
Ei bine, tanti Aglaia citește și se oprește.
Nea Ion citește și se scarpină în cap.
Și toți se întreabă cam același lucru:
„Măi, dar omul ăsta chiar n-are nimic sfânt?”
Nu, nu-i cerem lui Badea să scrie acatiste. Nu-i cerem să se apuce de pictat icoane și nici să transforme jurnalismul în catehism. Poate să fie ateu, agnostic, ironic, răzvrătit, neconvențional și cât se poate de liber în opiniile sale.
Dar dacă alege să intre cu bocancii în simbolurile credinței creștine, să nu se mire că găsește oameni care nu-i aplaudă pantofii.
Libertatea de exprimare nu este abonament la aplauze.
Iar dacă omul scrie, noi citim. Dacă el publică, noi comentăm. Dacă el provoacă, noi avem dreptul să-i răspundem.
Și nu ne trebuie doctorate în teologie ca să înțelegem că Numele lui Dumnezeu nu este o înjurătură de folosit la nervi, că Sfânta Cruce nu este o jucărie obscenă și că rugăciunea nu este o cârpă literară cu care poți șterge pe jos dacă ai chef de scandal.
Prima poruncă spune limpede: „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert”.
Galateni 6,7 ne amintește: „Dumnezeu nu Se lasă batjocorit”.
Iar tanti Aglaia, fără să fi citit tratate de hermeneutică, știe foarte bine că una este să nu crezi și alta este să-ți bați joc de credința altuia.
Nea Ion ar spune-o și mai scurt:
„Măi, băiete, dacă nu crezi, nu crezi. Dar de ce trebuie să scuipi în farfuria celui care crede?”
Aici începe seria noastră.
Nu cu sentințe asupra sufletului lui Marin Badea. Nu cu amenințări. Nu cu cereri de cenzură.
Ci cu o confruntare pe care autorul ar trebui să o accepte ca pe o consecință firească a propriilor texte.
În 29 de episoade vom lua fiecare fragment relevant, îl vom citi, îl vom întoarce pe toate fețele și îl vom pune lângă ceea ce spune Biblia. Vom arăta unde vedem vulgaritate, unde vedem batjocorirea sacrului și unde considerăm că autorul confundă provocarea cu valoarea literară.
Și, din când în când, îi vom lăsa pe nea Ion si țața Floarea să tragă concluzia.
Că omul simplu are uneori o claritate pe care intelectualul o pierde printre cuvinte complicate.
Iar tanti Aglaia? Tanti Aglaia o să-și facă cruce, o să închidă cartea și o să spună:
„Doamne, iartă-l, că poate nu știe ce scrie. Dar dacă știe, cu atât mai rău!”
Așadar, Marin Badea, să nu te superi.
Nu te judecăm în locul lui Dumnezeu.
Dar te luăm la întrebări în fața cititorilor.
29 de episoade. 29 de confruntări.
Și o întrebare care va reveni, de fiecare dată:
Măi, Marin Badea, chiar așa vorbești tu despre Dumnezeu?
