LOCUINȚE ENEOLITICE DIN MILENIUL V Î.CHR. PUSE ÎN VALOARE DE MUZEUL DUNĂRII DE JOS

Cu fiecare descoperire nouă a urmelor strămoșilor noștri, arheologii aduc noi informații despre istoria oamenilor. În ultimul deceniu, numeroase fragmente găsite au schimbat înțelegerea noastră despre originea umană.

Acum mai bine de 6000 de ani, în Valea Dunării înflorea o civilizație ale cărei vestigii nu încetează să ne uimească și în prezent, pe măsură ce urmele ei sunt scoase la lumină de cercetările arheologice. Denumită la nord de Dunăre, Gumelnița ( după așezarea oponimă aflată lângă Oltenița), iar la sud de fluviu, în Bulgaria, Kodjadermen – Karanovo VI, această civilizație, alături de binecunoscuta cultură Cucuteni – Tripolie, reprezintă apogeul dezvoltării societății umane din Europa în a doua jumătate a mileniului al V- lea î.Chr. și începutul mileniului al IV-lea î.Chr

Tell-urile eneolitice din România reprezintă primele așezări de acest tip din nordul Dunării, fiind situate în Muntenia și Dobrogea, de-a lungul principalelor râuri, în apropierea lacurilor sau chiar în zonă litorală.
O astfel de așezare este și cea de la Măriuța, punctul La Movilă, comuna Belciugatele.
După alegerea amplasamentului, se realiza amenajarea zonei prin îndepărtarea vegetației (incendierea terenului, în cazul de față). Mai mult, arealul destinat construirii locuințelor este marcat prin ample lucrări de delimitare, ce constau în șanțuri și valuri de pământ, completate cu palisade realizate din stâlpi de lemn și elemente de legătură, probabil orizontale, asemenea unor garduri.

O echipa Canal Sud a mers în teren pentru a discuta cu Valentin Parnic, managerul Muzeului Dunării de Jos, despre descoperirile făcute timp de aproape 20 ani:

“Ne aflăm în fața primului sat eneolitic de pe Valea Mostistei, este un sat care datează de acum 6500 de ani, nu este o așezare foarte mare, are 120m lungime și 60m lățime. Un sit care are 2 niv de locuire care aparțin civilizației Gumelnița. A apărut pe harta arheologica a României în anii 30 ai sec XX, el este menționat pentru prima dată de Pamfirm Polonic, desenator pe vremea aceea la Muzeul Național de Antichități. În anii 20 – 30 se fac primele săpături eneolitice pe situri preistorice din România. La sfârșitul anilor 70 – începutul anilor 80, Valea Mostiștei, din păcate, este amenajată pentru irigații și au considerat ca bucata asta de înălțime este bună pentru un pod, care s-a facut un pic mai sus de aici. Astfel că în 1984 încep aici săpături de salvare, care se transforma cu timpul în cercetări sistematice și continuă până în 1991. Începând cu 2001 cercetările sunt reluate de Muzeul Dunării de Jos, cu mici întreruperi, continua până azi.”

Locuințele erau construite din lut și lemn, unele de dimensiuni mari, și aveau una, două sau chiar mai multe camere. În aceste case au fost descoperite diverse amenajări interioare, precum lavițe, banchete, vetre sau cuptoare. Periodic, pereții erau refăcuți, uneori erau pictați cu motive geometrice, iar pe podea sau pe lavițe au fost descoperite urme ale unor împletituri vegetale, un fel de rogojini .

“Avem o colaborare intersantă în ultimii ani, începând cu 2019 Muzeul Dunării de Jos colaborează cu Institututl de Arheologie Vasile Pârvan din București, Muzeul de arheologie al României, Universitatea din București, Universitatea din Iași. Este o cercetare complexă, spun eu, pentru că metoda aplicată de noi este o metodă pe care eu, personal, am deprins-o încă din studenție la Hârșova, este o metodă microstratigrafică. Este o metodă prin care orice activitate umană, cât de mică, inclusiv aruncarea unui coș de gunoi în afara locuinței primește un număr de unitate stratigrafică, obținând la sfârșit o diagramă care ne arată exact evoluția telului de la primii oameni care au venit pe telul ăsta și până la plecarea lor definitivă. Este o cercetare mihăloasă, iată că în mai bine de 15-16 ani aici am înaintat cu săpătura decât o adâncime destul de mică, dacă socotim asta ca și timp, așa ne-am propus. În acești ani am identificat două niveluri de locuire, ambele niveluri conținând locuințe de suprafață, locuințe care în momentul final au fost abandonate pur și simplu, spre deosebire de alte situri neolitice unde abandonarea așezării se întâmplă în urma unui incendiu, la momentul în care plecau ardeau tot. Interesant este că la Măriuța, deși suprafața telului este destul de mică, suprafața satului neolitic este mică, există o sistematizare a spațiului, ceea ce despre perioada despre care vorbim ne arată o ingeniozitate deosebită pentru că deși spațiul este mic au reușit să-și construiască locuințele pe două șiruri. Putem vorbi chiar de un început de urbanizare a așezărilor de acest tip. Aveau două șiruri de locuințe cu spații între ele, noi le spunem spații de pasaj, prin care puteau circula. Vetrele erau așezate întotdeauna în așa fel încât să le permită să-și desfășoare toate activitățile zilnice în interiorul locuinței. La un moment dat civilizația nu a evoluat foarte mult până la un moment dat pentru că ceea ce vedem aici la comunitatea Gumelnițeană am întâlnit la noi până în anii 30-40 la sate. Sistemul de construcție este acel sistem de construcție paiantă, fiind acel sistem pe care și dumneavoastră l-ați prins sau părinții dumneavoastră. Pari înfipți în pământ, iar între ei impletitură de nuiele și interior și exterior apoi lipit cu lut. Este așa numitul sistem „casa de gard” folosit până de curând.”

Ceramica reprezintă categoria de artefacte cea mai importantă din punct de vedere cantitativ descoperită în cadrul satelor gumelnițene. Bogăția inventarului locuințelor este bine cunoscută atât din vechile săpături, cât și din cele recente. Astfel, cantitatea impresionantă de ceramică descoperită, cu foarte multe vase întregi, așezate unul într-altul, și cantitatea imensă de fragmente ceramice, majoritatea reîntregibile, aflate în jurul unui presupus cuptor, i -au determinat pe arheologi să numească unele locuințe drept Casa olarului.

“La Măriuța este atestată vânătoarea foarte bine, dar creșteau și animalele, în special bovinele, aici întâlnind o agricultură incipientă, cultivau cereale, dar nu la modul sistematic, probabil că erau la început, ocazional, dar cu timpul se dezvoltă și această activitate pe care o întâlnim atât în semințele descoperite atât în interiorul locuințelor dar și la nivelul uneltelor. Aveau săpăligi de corn, aveau topoare de silex. Așa cum vă spuneam, există structura de combustie în interior, vatra sau cuptorul, depinde de situație, dar aveau și anumite amenajări interioare, locuri destinate special păstrării vaselor ceramice. Existau și lavițe folosite probabil și pentru odihnă dar și pentru depozitare, vase de mari dimensiuni pentru depozitatul cerealelor. Chiar și în interiorul locuințelor era organizat sistematic, fiecare obiect își avea locul lui destinat special pentru asta. În jurul vetrei există resturile menajere de la gătit sau de la prelucrat pieile sau de la prelucrat lemnul. Totul în locuință se învârte în jurul vetrei. Am descoperit vase întregi dar și fragmentare, statuete antropomorfe, piesele din os, împungătoare, vârfuri din os, vârfuri de săgeți, obiecte din toate tipurile. Din păcate, la Măriuța am descoperit mai puțin metalul, dar există paradoxal foarte multe unelte din silex, foarte multe unelte din silex în comparație cu așezările din apropiere, deși pe o distanță de cel puțin 100km nu există sursă pentru această rocă. Clar materialul brut pentru prelucrare era adus din altă parte, dar avem dovezi că materialul adus în stare brută se prelucra aici, pe loc.”

Evoluţia satului gumelnițean de la Măriuța se sfârşeşte brusc prin părăsirea lui de către locuitori, probabil, odată cu sosirea și în această zonă a triburilor culturii Cernavoda I considerate de către numeroşi cercetători ca primi proto-europeni, undeva la începutul mileniului IV a.Ch.