Hagi întreabă public: „Unde sunteți voi, românii mei?” iar Liga 1 ar putea deveni Liga străinilor
Întrebarea nu este deloc întâmplătoare: dacă ar aduna în echivalentul său pe cei mai buni jucători din fotbalul românesc, Hagi ar trebui mai întâi să modifice regulamentele FIFA și să obțină acceptul federațiilor din Portugalia, Bosnia, Brazilia, Franța, Nigeria sau Croația. Superliga s-a transformat într-un campionat în care valoarea reală a majorității părților de top este acordată în principal străinilor, în timp ce jucătorii români rămân sesiuni „în perspectivă”, cu potențial promovat ca o promisiune pentru viitor, fiind declarați că „au nevoie de timp” de ani întregi.
În prezent, echipa campioană a țării poate să se mândrească cu o singură prezență compatibilă la națională din rândul jucătorilor săi români. Universitatea Craiova, impozantă pe plan intern, reprezintă sursa principală de inspirație pentru proiectul echipei naționale. Însă, din punct de vedere al contribuțiilor în această perioadă, avantajele reale vin dintr-un singur jucător român ce merită cu adevărat să fie urmărit cu atenție de către selecționeri: David Matei. În rest, ironia este încă mare, iar jucătorul român cel mai interesant din lotul campioanei este un tânăr venit dintr-o ligă inferioară, din liga a doua a țării, de la Steaua.
Pe lângă el, Ştefan Baiaram pare să lupte în mod constant să nu fie chemat la lot, iar la aproape 24 de ani este încă promovat ca o „mare promisiune”, deși timpul său util pentru o evoluție semnificativă a expirat oarecum în practică. După eliminarea din cupele europene în fața Levski, după ratarea unei ocazii incredibile din trei metri și după prestațiile din ce în ce mai modeste, apar întrebările despre viitorul său: nu mai este suficient să se aștepte „un salt spre mai bine”, ci rămâne în discuție dacă poate să ajungă ulterior acolo.
Nicușor Bancu nu mai reprezintă aceeași forță încare alergarea pe banda stângă îți transpira entuziasm ca în trecut. În jocurile recente, el pare să trăiască mai mult din cele văzute în vremea tinereții decât din ceea ce poate oferi azi, iar lista erorilor a rămas constantă de la meci la meci. În cazul consacratului mijlocaș Alexandru Cicâldău, situația este clară: la 29 de ani, cel mai bun sezon real din întreaga carieră pare a fi cel petrecut la Galatasaray, înainte de a intra într-un parcurs marcat de stagnare. Revenind la Craiova, revenirea în club nu a reușit să reactiveze acel fotbal din preistoria carierei sale.
Vladimîr Screciu oferă momente de consistență, dar și prestații în care dispare total din acțiune, ceea ce arată că echipa de club nu reușește să asigure o prezență constantă la nivel competitiv în comparație cu potențialul său. Campioana națională există cu trofeul pe masă, însă antrenorul cu sediul la echipa locală pleacă cu un singur nume notabil în carnetul său de jucători serioși.
În contrast, FCSB pare să vorbească mult, dar să joace puțin. Clubul poate să dețină cel mai numeros nucleu de jucători români, însă numărul acestora capabili să confirme în națională este scăzut. Absența lui Darius Olaru, capabil să creeze ritm și să inoveze, s-a resimțit în jocuri. În meciurile din cupele europene, lipsa sa s-a făcut simțită, iar în absența lui, echipa lui Becali se impune în Liga 1 mai degrabă prin supraviețuire decât printr-un joc autentic românesc de înalt nivel. Cei rămași în track-ul selecționabil rămân Târnovanu și Bîrligea, însă portarul a început să ofere și el momente caraghioase, iar tânărul din atac a fost implicat în incidente controversate cu adversarul din oponență.
La CFR Cluj, situația este în linii mari asemănătoare cu a altor cazuri din top, iar filosofia de joc este clară: se apelează la jucători din afară pentru a compune un nucleu competitiv, iar dacă apare un jucător talentat din afara lotului, se caută să i se ofere spațiu pentru a încerca să transforme jocul. În acest context, provocările componenților lotului național reflectă nu doar nivelul intern, ci și modul în care cluburile mari din țară valorifică potențialul jucătorilor români, în condițiile în care nivelul competițional extern rămâne o provocare constantă.
Un aspect esențial este acela că performanțele recente din fotbalul românesc evidențiază o distanțare între realizările echipelor și cerințele competițiilor internaționale. În contextele actuale, echipele mari rămân în zona provocărilor domestice, în timp ce jucătorii români încearcă să confirme la nivelul echipelor din Liga I, dar dificultățile profesionale și de transfer continuă să afecteze selecția pentru reprezentativa națională. În această dl de analiză, este limpede că efectele unei such practici devin cruciale pentru modul în care fotbalul românesc se poate regăsi în viitorul apropiat, cu un echilibru nou între talentele autohtone și aportul celor veniți din străinătate, pentru a crește competitivitatea pe plan european.
