Giovanni Becali l-a convins pe Dan Petrescu să semneze cu Rapid
În decembrie 2003, Dan Petrescu a ajuns pe banca tehnică a Rapidului, o mutare care a șocat o parte a lumii fotbalului. Fostul jucător cu rădăcini în Steaua, crescut la echipa din Ghencea, a devenit antrenorul Rapidului într-un context plin de surprize, iar întreaga operațiune avea să se configureze sub semnul unui plan bine calculat de către conducerea clubului Giulești. Potrivit relatărilor, impulsul a venit din partea lui George Copos, fostul patron al Rapidului, care l-a chemat pe Giovanni Becali în proiect, nu doar cu rol de impresar, ci ca parte a conducerii clubului, iar alături de el a intrat și Dan Petrescu, tânăr antrenor în plină ascensiune, membru al Generației de Aur.
Conform spuselor lui Becali, decizia a fost dictată de o întâlnire la o cină în care Copos a propus clar potențialul rezultat: să aducă echipa pe primul plan, să-l aducă pe Petrescu lângă el și să câștige titluri. Becali își amintește că a rămas la Rapid aproximativ șapte luni, preluând funcția de conducere la un moment în care formularea strategică părea promițătoare. El descrie cum Rapidul a încheiat acea perioadă pe locul trei, într-o situație în care echipa era gestionată de doi antrenori, Petrescu și Viorel Hizo, în timp ce rivalii dintr-un alt cont de istorie, Steaua și Dinamo, erau în plină ofensivă. El își amintește, de asemenea, de momente tăiate de o serie de transferuri reevaluate în iarnă, realizate cu sprijinul conducerii, în contextul în care în contul său exista și un sentiment contradictoriu legat de parcursul lui Petrescu și de relația cu jucători care aparțineau generațiilor anterioare.
În înțelegerea lui Becali, mutarea de la sfârșitul anului 2003 implicase și aportul jucătorilor aduși în perioada de iarnă. Se amintește despre cheltuielile în favoarea echipei, cu patru transferuri de la Sportul Studențesc și încă două de la Universitatea Craiova, în timp ce notațiile despre jucătorii Mazilu, Irimia și Galamaz scoteau în evidență legăturile dintre Petrescu și acești sportivi pe care i-ar mai fi avut în echipa ce urma să se pregătească pentru sezonul următor. Varianta menționată sugerează că, dacă patronul ar fi avut răbdare să lucreze cu acești jucători și să pună la punct pregătirea pentru viitorul campionat, rezultatele ar fi putut deveni diferite.
La primul său meci în noua postură, Petrescu a fost supus unei cereri din partea fanilor: să salute steagul Rapidului printr-un gest simbolic, care a fost urmat de reacțiiologice din partea unor suținători ai Stelei, aceștia etichetându-l drept trădător pe fostul fundaș. Însă Becali susține că asemenea situații nu sunt atât de surprinzătoare în peisajul fotbalului, fiind de fapt o practică destul de obișnuită, în contextul în care emoțiile suporterilor pot redefini rapid imaginea oricărui jucător ori antrenor cotat dintre ex-fani. El completează că, în relația sa cu suporterii Rapidului, a păstrat o legătură de prietenie cu numeroși oameni din comunitate, în special cu cei din stradă, iar atmosfera aceea a fost, din perspectiva lui, parte din specificul fotbalului românesc: un moment în care dorința fanilor devine, pentru scurt timp, o decizie de disponibilitate în fața clubului.
În cadrul aceluiași cadru al discuțiilor sale, Becali a explicat că această perioadă a fost marcată de momentele în care apropierea dintre conducere, antrenor și suporteri se manifesta deschis, iar gestul lui Petrescu de a se alinia dorințelor fanilor a fost interpretat într-un anumit fel. El a subliniat în particular relația cu fanii importanți ai Rapidului, insistând că gestul din debutul mandatului nu arunca un stigmat definitiv asupra imaginii sale ca fost stelist, ci reprezenta mai degrabă o reflectare a unei realități frecvente în fotbal, unde etichetele se pot suprapune peste persoane, în special în contextul rivalităților tradiționale. În interviurile sale ulterioare, Becali a reiterat această idee, accentuând că este posibil ca un asemenea episod să genereze reacții divergente, dar nu să definească în mod irevocabil parcursul profesional al lui Petrescu sau al său ca manager al clubului Rapid.
Dincolo de aceste amintiri, există și un episod care a captat atenția celor interesați de behind-the-scenes-ul cluburilor românești: comentariul despre detaliul legat de meniul lui Ilie Dumitrescu de 1 Mai,o remarcă care a lăsat un jurnalist fără cuvinte. Rama de dialoguri care a însoțit acea perioadă reflectă nu doar presiunea momentului, ci și modul în care opinia publică, presa sportivă și suporterii pot modela sau reactualiza percepțiile despre trădări, loialități și decizii tehnice. În fine, această cetire a perioadei 2003-2004 arată cum o mutare surprinzătoare, cu potențial de schimbare majoră, poate rămâne în memoria jucătorilor, antrenorilor și conducătorilor ca un moment de tranziție, în care fidelitățile se testează, iar așteptările fanilor se transformă în presiune publică.
