Disperarea ciobanilor: ursul fură oile, iar guvernul ar putea lua toată turma
Au venit din toate colțurile țării, din Arad, Argeș, Olt, Sibiu, Suceava, Maramureș, oameni nemulțumiți de ceea ce poreclesc „Ilie-Dujmănie” — referința la premierul Bolojan — și de măsurile de biosecuritate privind pesta la oile și caprele din fermele românești, impuse de autorități. Mulți dintre ciobanii adunați simt că trăiesc un fel de „COVID guvernamental”, iar sunt convinși că boala nu este una nouă, iar monitorizarea și testările masive aduse în ferme aduc doar perturbări, în timp ce efectele impactante se răsfrâng asupra gospodăriilor lor. Unii dintre ei afirmă că autoritățile intră în stanele lor cu halate, efectuează analize în cantități mari și apoi se pornesc execuțiile prin eliminarea turmelor, lăsând în urmă necazuri și incertitudini.
Un exemplu viu este Benone, un cioban de 52 de ani, de o insistență și o prezență impresionantă, care la prima vedere poate părea mai în vârstă de vârstă reală. Fața îi este marcată de riduri, iar dinții lipsesc, iar modestia cu care își păstrează hainele, o sarică groasă de lână în nuanțe galbene, trădează anii petrecuți în compania oilor. Se sprijină în mâna pe o bâtă rezistentă, cu cuiburi noduroase, și vorbește despre modul în care urșii și lupii erau în trecut „de partea” ciobanilor, dar cum în prezent animalele sălbatice par să se fi adaptat într-un nou dublu atac: nu doar la stână, ci și la oameni. În timp ce își mângâie humuleții de lemn, Benone spune că ursul nu mai face alegeri ca în urmă, ci a devenit mai dornic să abordeze surse de hrană mai accesibile, iar luminile care vin de la oameni întăresc această nouă rutină de vizite.
Benone este născut în județul Argeș, în comuna Corbi, aproape de paginile Ținutului Muscel, unde a crescut în sânul oieritului. Încă de tânăr, pe la 17 ani, a dus turmele în munți, iar în trecut a prins și transhumanța: de la Cota 2000 până spre Dobrogea, aproape de malurile mării, trecând prin locuri unde hoția era o frică reală, iar întâlnirile cu oameni în târzia temporară erau inevitabile. Între timp, lucrurile s-au schimbat: dincolo de provocările tradiționale — lipsa timpului, seceta, pericolele naturale — există o provocare nouă, una pe care oamenii de la sate o privesc ca pe o confruntare cu autoritatea. Mulți dintre ciobani explică că, în prezent, fortificările și directivele privind pesta le iau nu doar o parte din trai, ci întreaga turmă, iar consecințele sunt greu de suportat pentru familiile lor.
În comunitățile din Argeș, în jurul lui Benone, se află alți crescători de oi care povestesc aceleași lucruri: sectorul oierit este vulnerabil în fața modificărilor legislative și a măsurilor sanitare, iar înțelegerea tradiției pare să se confrunte cu interesele divergente despre modul în care această industrie ar trebui să funcționeze în contextul actual. Acești oameni subliniază că, pe lângă costuri și birocrația inerentă implementării noilor reguli, apare și frustrarea legată de percepția că sectorul este persecutat în favoarea unor norme economice sau sectoriale considerate mai favorabile altor grupuri. Pentru mulți, intervențiile autorităților, deși necesare pentru siguranța animalelor, riscă să dea un impuls efectului de excludere și să șubrezeze tradiția care de generații menține viu acest obiectiv de cultură agrară.
În cadrul acestor opinii, se regăsește un nod comun: îngrijorarea legată de echilibrul între sănătatea animalelor și sustenabilitatea mijloacelor de trai ale familiilor care trăiesc din creșterea oilor. În timp ce unii apreciază necesitatea unor verificări stricte pentru a preveni răspândirea bolilor, ei evidențiază totodată dificultățile reale pe care le întâmpină la nivel practic: izolarea sau carantina efectivelor sănătoase, impactul asupra producției, costurile suplimentare și riscul de a pierde o parte semnificativă din turmă. Anumite măsuri, zic ei, pot avea efect de prejudiciu semnificativ, iar modul în care se aplică aceste reguli poate influența supraviețuirea economică a unei ferme.
În final, aceste voci reprezintă o transpunere a unei realități complexe: o industrie tradițională, cu o legătură profundă cu mediul rural, se regăsește într-un proces de adaptare la norme sanitare riguroase. Demonstrează totodată nevoie de dialog între autorități și comunități, pentru a găsi soluții practice, cu impact minim asupra familiilor care depind de turmă. Contextul actual necesita echilibru între sănătatea animalelor, siguranța alimentară și sustenabilitatea economică a micilor gospodării, astfel încât tradiția oieritului să rămână viabilă în viitorul apropiat, fără a compromite standardele de biosecuritate și protecția animalelor.
