Dacă toate dobânzile au crescut la fel, urmează să crească și băncile centrale?
Un tabel comparativ al evoluției inflației și al etapelor în care s-au operat ajustările brazelor de politică monetară pentru România, zona euro, Polonia, Ungaria și Cehia ilustrează clar o tendință comună a perioadei recente: răsturnarea iluziilor potrivit cărora majorările dobânzilor românești ar fi avut în principal cauze locale. Însă analiza datelor relevă un fenomen de ordine regional și global: între 2021 și 2023, România nu s-a distanțat de restul grupului de țări din Europa Centrală și de Est, ci a circulat pe aceeași linie de evoluție economică ca și vecinii săi istorici, precum Varșovia, Budapesta, Praga și Frankfurt.
Privind dincolo de spațiul european imediat, se poate observa aceeași dinamică în alte mari economii, ceea ce arată că nu este vorba despre o particularitate națională, ci despre una dintre cele mai ample reacții sincronizate ale politicilor monetare din ultimele decenii. După impactul inițial al pandemiei, economia globală a întâmpinat o suită de perturbări interconnected, iar guvernele au reacționat cu stimulări fiscale și monetare agresive, menite să susțină cererea și să amortizeze șocurile, în timp ce lanțurile globale de aprovizionare funcționau cu dificultate și costurile din sectorul energetic cresceau rapid. În plus, repercusiunile conflictului din Ucraina au amplificat volatilitatea pe piețele de energie și de materiale prime, amplificând presiunile inflaționiste.
Impactul s-a reflectat rapid în datele statistice: în România, rata anuală a inflației a atins un nivel aproape de 17%, iar în Polonia aceasta s-a situat peste 18%. Cehoa a înregistrat o inflație maximă în jur de 18%, iar Ungaria a înregistrat un caz extrem pentru regiune, cu o valoare ce a depășit 25%. Chiar și Zona euro, cunoscută pentru tradiția stabilității prețurilor, a raportat o creștere de peste 10%, iar în afara continentului, Statele Unite au observat o inflație în jur de 9%, în timp ce Marea Britanie a trecut de pragul de 11%. Deși nivelurile variau, ordinea evenimentelor a rămas coerentă: mai întâi s-a intensificat inflația, apoi autoritățile monetare au reacționat, iar în final s-au produs majorări ale ratelor de referință în piețele monetare.
Dispoziția generală a politicilor poate fi surprinsă prin transformările cheie în ratele de dobândă: în România, banca centrală a crescut rata principală până la aproximativ 7%. În Polonia, leverage-ul monetar a urcat spre 7%, iar în Cehia un nivel similar a fost atins în timpul ciclului de ajustări. Ungaria a mers cu o orientare mult mai agresivă, elevând cadrul de referință până la circa 13% și implementând, în premieră în regiune, o facilitate de lichiditate de 18%, o reacție notabilă printre măsurile luate în Europa. În paralel, în alte economii importante, Rezerva Federală a SUA a operat o creștere a dobânzii de referință până la aproximativ 5,5%, iar Banca Angliei a urcat rata peste 5,25%. Diferențele în nivel reflectau în mod legitim ratele inflației, însă tendința direcției politicilor monetare a fost convergentă într-o manieră remarcabilă pe toate piețele analizate.
În același interval, Banca Centrală Europeană a trebuit să gestioneze riscurile legate de inflație ridicată, iar deciziile sale au avut rolul de a recalibra traiectoria prețurilor în statele membre ale zonei euro. Prin toate aceste cumulate, se conturează o imagine clară: efectele factori globali și regionale au interacționat într-un mod care a determinat o retrăire intensificată a costurilor de împrumut în multe economii, alimentând o perioadă de creștere a dobânzilor ce a durat mai mult decât anticipat, în ciuda diferențelor locale din termeni de structură economică, evoluția cererii interne sau politica fiscală. În ansamblu, această sincronizare a reacțiilor monetare confirmă că majorările nivelurilor dobânzilor din perioadele 2021–2023 au fost o reacție la un set extins de factori globali, nu un fenomen izolat în spațiul românesc.
