Cine acumulează bogăție mai repede: două Chine, două Corei și două Germanii
Statele a trimis în direcții diferite, iar rezultatul a fost aceeași temă: o față orientată spre piață care avansează mai rapid, cu efecte asupra acumulării de capital și a productivității. În același timp, această constatere nu exclud rolurile statului, geopoliticii sau educației, dar diferențele, în termeni de creștere și creare de bogăție, rămân semnificative pentru a fi analizate cu grijă. Privind înapoi la trei cazuri majore, se observă că variațiile între variantele economice au contribuit în mod diferit la procesul de acumulare și la generarea de prosperitate.
China a trăit o bifurcație profundă în istoria sa economică. O parte a țării a promovat proprietatea privată, comerțul internațional, investițiile străine și competiția, deschizând drumul către o economie de piață în care sectorul privat a câștigat influență și roluri majore în producție, exporturi și fluxuri de venituri. Cealaltă parte a rămăs atât deodată atentă la elementele de planificare centralizată, cu proprietate de stat și obiective strategice, încercând să demonstreze eficiența unei economii planificate. Însă observația majoră este că, în termeni de acelerare a producției și de acumulare de capitale, segmentul orientat spre piață a înregistrat progrese mai rapide.
Reformele lansate în a doua jumătate a secolului XX au intensificat această dinamică prin realocări de resurse, extinderea sectorului non-stat iar treptat prin introducerea unor mecanisme de piață. Nu înseamnă că întreaga creștere nu s-ar fi bazat pe factorii educaționali, pe urbanizare, pe acumulare de capital sau pe integrarea comercială; toate acestea au contat în mod esențial. Cu toate acestea, direcția spre autonomie economică și competiție a permis o accelerare care a fost dificil de ignorat. În această lumină, potrivită este concluzia că dezvoltarea chineză a accelerat în mod semnificativ odată ce a avut ca element central deschiderea moderată către mecanismele pieței.
Întinderea Chinei către modelul capitalist nu înseamnă simplificarea sa într-un singur tip de economie; conversația despre “capitalismul chinez” reflectă o combinație complexă între reforme de piață și control politic. Principala lecție este că latura de piață a adus un ritm mai rapid de acumulare a capitalului și de creștere a productivității, iar integrarea treptată a componentelor de piață a amplificat această traiectorie.
Coreea reprezintă un alt caz extrem de ilustrativ, având în vedere o limbă, o cultură și un context istoric comun înainte de divizare. După separare, un ram a optat pentru mecanismele pieței, pentru investiții și pentru orientarea către exporturi, în timp ce cealaltă a păstrat o viziune centralizată. Coreea de Sud a fost, în mod curent, un exemplu de transformare rapidă, în care sectorul privat era înrolat în ambiția de a deservi piețele globale. Rolul statului a fost semnificativ prin dirijarea creditelor, sprijinirea industriilor strategice și accelerarea industrializării, însă producția a fost orientată în principal către cerințele consumatorilor internaționali și către standardele de competitivitate mondială.
Literatura economică consacrată perioadei 1962–1989 subliniază faptul că această transformare a fost în mare parte asociată cu industrializarea orientată spre exterior, cu creșterea dimensiunilor economiilor de scară, cu adoptarea tehnologiilor avansate și cu creșterea competitivității la nivel internațional. Diferențele dintre variantele economice studiate nu se reduc la o simplă formulare de tip laissez-faire, ci la o combinație de factori interdependenți: intervențiile susținute ale statului, deschiderea pentru comerțul exterior, alături de capacitatea sectorului privat de a participa activ la lanțurile de valoare globale.
Întrebarea centrală nu este doar cine devine mai bogat într-un interval dat, ci cine construiește bogăție mai rapid, prin economisire, investiții eficiente, acumulare de capital și transformarea productivității în bunăstare. În toate exemplele analizate, partea orientată către piață a înregistrat progrese notabile, deși fiecare context a demonstrat că această dinamică nu poate exista în absența unei configurații instituționale adecvate, a educației, a politicilor de dezvoltare și a colaborării cu comunitățile internaționale. Încheiem prin a sublinia că lecția cheie constă în capacitatea de a combina deschiderea către mecanismele pieței cu un cadru robust de politici publice, pentru a susține inovația, investițiile și creșterea sustenabilă a economiilor.
