Cât costă autonomia strategică a Europei?
O nouă dinamică la nivel global prinde contur, restructurând raporturile de putere în lume și redefinind modul în care este exercitat controlul asupra acesteia. Temele majore nu mai sunt judecate exclusiv prin prisma dimensionării militare, ci prin amploarea lor industrială, iar adevărata miză pare să fie fluxurile și nu simplele teritorii. Europa, în sensul întinderii sale suprastatale, simte cât se poate de direct această schimbare și învață, adesea la prețuri costisitoare, că securitatea nu se obține dincolo de costuri, iar suveranitatea nu este o garanție gratuită. În ultimele trei decenii, continentul a beneficiat de o formă de „discount geopolitic”; protecția este suportată într-o măsură disproporționată de partenerii transatlantici, în timp ce Europa s-a focalizat pe comerț, prosperitate, reglementări și eficiența unei economii globalizate. Acest tip de model pare să se încheie, iar experiența recentă a conflictului din orientul apropiat americanilor a expus cât de vulnerabile pot fifragilitate strategică și dependentă industrială a continentului. Acolo unde există acum nevoia urgentă, europenii încearcă să reconstruiască simultan capacitatea de apărare, baza industrială și relevanța geopolitică, iar costurile acestei reconstrucții sunt considerabile.
Uniunea Europeană priveste cu seriozitate provocările financiare ale următorilor ani: nu doar bugetele de apărare sunt insuficiente, ci și capacitatea efectivă de producție este redusă. În acest context, se impune o orientare mai puternică spre achiziții comune, extinderea producției pe plan continental și dezvoltarea proiectelor colective. Comisia Europeană avansează obiectivul ca până în anul 2030 cel puțin 55% din investițiile în domeniul apărării să provină din baza tehnologică și industrială europeană; în același cadru, instrumentul SAFE al UE oferă circa 150 de miliarde de euro pentru achiziții comune, iar strategia Readiness 2030 vizează mobilizarea a peste 800 de miliarde de euro pentru apărare.
Aici se află adevărata miză: noua arhitectură europeană de securitate promite să devină unul dintre cele mai mari programe industriale de investiții din istoria recente a Uniunii, dar acest potențial depinde de capacitatea sa de a transforma cheltuielile în investiții reale. Cumpărarea de echipamente poate crește capacitatea militară, însă construirea de lanțuri de producție europene generează valoare adăugată, crește productivitatea și externalizează avantajele pe termen lung. Diferența dintre simpla cheltuire bani și realizarea unei investiții strategice este uriașă. Europa are nevoie, în acest moment, de vehicule neexistente pe plan local precum dronele și sistemele anti-dronă, de apărare antiaeriană și antirachetă, de sateliți, de comunicații sigure, de mijloace de mobilitate militară, de tehnologii de inteligență artificială, securitate cibernetică și inovații în domeniul tehnologiilor cuantice. Însă aceste tehnologii nu mai sunt, în exclusivitate, instrumente militare; ele reprezintă elemente ale economiei viitorului. Prin urmare, securitatea poate deveni o formă de politică de inovație, atâta vreme cât Uniunea Europeană reia o perspectivă nouă asupra modului în care tratează cheltuielile în această sferă: capabilitățile strategice trebuie să fie gestionate ca infrastructură productivă. Un sistem de apărare antirachetă protejează populația, un sistem satelitar securizat asigură comunicațiile, o rețea energetică rezilientă susține industria, iar un coridor de mobilitate militară poate optimiza și logistica civilă. Securitatea cibernetică păstrează integritatea atât a statului, cât și a comunităților de afaceri. În această viziune, autentic echilibrată și informativă, viitorul securității europene depinde de abilitățile noastre de a conecta capacitățile defensive cu posibilitățile de creștere economică, de a transforma resursele alocate în punți de inovare și în proiecte comune care să asigure stabilitatea și prosperitatea pe termen lung.
