Inima sărăciei din România când necăjiții își beau copiii

-„Cum te cheamă, copile?”. -„Buăă. Dă și mie…”-„Dar cum îți zice?”- „Bani!”.Țâncul face o pauza cu gura căscată. În jurul feței spoite cu sos vechi bâzâie muște. Privirea îi e pironită pe buzunar străin. Lângă el mai apar puradei. Răsar din toate direcțiile. Ăsta cu gura căscată, îmbrăcat într-un tricou galben, înainte alb, și tare jerpelit, bate cu picioarele goale în clisa murdară care se scurge sub o cocioabă. E nervos: și ăilalți prichindei se îmbulzesc să ceară. Puștiul se hotărăște repede: „Nenea! Bani! Bani îmi zice, așa mă strigă”.Hetea este un cătun în inima județului Covasna, cam la 15 kilometri de Sfântu Gheorghe. Între păduri și noroaie, Hetea este capitala sărăciei: din cam o mie de suflete, doar vreo 20 au din ce să trăiască. Ceilalți, așa cum spun chiar amărâții, supraviețuiesc din făcut copii. Copilul și alocatia. Cătunul cu „școală-lagăr”Din șoseaua care leagă Sfântul Gheorghe de Bod, dai de o ruptură de drum, numit pompos: Comunal 33B. E calea spre Hetea fără indicator, fără vreo bornă. Nu crezi că ar exista așezare omenească la capătul pietrișului cu gropi până la jumătatea roții, dar există un fel de semnalizare: sunt panouri așezate din cinci în cinci metri pe un gard recent ridicat. Scrie mare cu roșu pe alb: „Proprietate privată. Accesul strict interzis”. Drumul începe să urce, ai senzația că se rupe în văioaga unde se varsă un pârâu ce duce la vale resturi. Cârpe, hârtie, mizerie. Pe ruptură are loc să treacă o singură mașină. De sus coboară o tinichea cu pretenții de dubă. Sunt doi locuitori din Hetea: „Sunt năcăjiți sus colea, boierule! Haidi să vezi! Sus la deal. Da’ ajutoare oi adus?” Oamenii se dezleagă când vine vorba de necazuri, se închid dacă problemele țin de copiii amărâți din sat: „D’apăi cu toți suntem amărâți, șăfule! Și ăia bătrânii cu sicriu, vorba vine, în curte și ăla micu de molfăie țâță”. După ce patinezi pe noroiul care pare că nu se usucă niciodată, fix la intrarea în cătun – fără vreun indicator de localitate – dai de școală. Prima dată vezi dulăii. Vreo șase-șapte, fix lângă leagănul unde se înghesuie o duzină de puradei. Școala veche este o căzătură, pereții se scorojesc și-s umezi. Țigla e veche, ferestrele – zici că-s obiecte de inventar de antichitate. Lângă clădirea coșcovită e una nou-nouță. Cu termopane care strălucesc și acoperiș cu burlane. Micuții, îmbrăcați în lucruri care ar face orice orășean să se strâmbe cu dezgust, sunt strânși-ciorchine în curte, între potăi și leagăn. Sub privirea institutorului – un puști care se vede că face naveta – chirăie și se aleargă. Niciunul nu iese din curtea ce e împrejmuită de un gard de sârmă. Plasa verde, sudată, clădirea veche și sărăcia locului dau un iz de lagăr. Întreprinzătorul d