Palatul Victoria în era perma-poli-crizei trece de la improvizație la chirurgie economică
Deficitul cronic, finanțat în principal prin împrumuturi tot mai costisitoare, reprezintă o adevărată alarmă fiscală cu impact de durată asupra stabilității macroeconomice. Tragedia ascunsă a economiei românești este însă mult mai amplă decât simpla imagine a unui dezechilibru bugetar: stă în degradarea structurală a unor verigi esențiale ale economiei, în declinul capacității de a investi în sectoarele productive și în pierderea încrederii care hrănește sau frânează aceste investiții. Resursele publice sunt împărțite între cheltuielile rigide și tentația stimulării artificiale a consumului, iar marea infrastructură rămâne adesea prinsă în perpetua speranță a unui proiect finalizat, fără a se transforma într-un motor real de creștere. În acest context, deficitul de cont curent se adâncește: importăm valoare adăugată și bunăstare, exportând în schimb materii prime și avantaje competitive foarte volatil, ceea ce amplifică dependența de cicluri internaționale ale schimburilor comerciale.
La această ecuație complicată se adaugă lipsa de capital străin strategic, dinamizată negativ de un sistem fiscal care pare uneori să testeze limitele prin experimente permanente, precum și o penurie relevantă de forță de muncă, deja afectată de plecări masive și de dificultățile în atragerea talentelor în domenii critice. Însă cel mai periculos este deficitul de încredere: dacă contractul social dintre cetățeni, mediul de afaceri și autorități se fragmentează din cauza incertitudinii, a deciziilor subiective și a lipsei de transparență, întreaga arhitectură economică se fragilizează în mod accentuat. În acest cadru, valul inflaționist nu apare ca o simplă manifestations monetară, ci ca o povară tangible, resimțită de fiecare român, într-un context în care ezitările și reformele întârziate cresc costul vieții și subminează predictibilitatea mediului economic.
În fața acestor condiții acute, cum poate fi potolit un conflict al perspectivei fără a compromite motorul de creștere al economiei? Primul pas într-un nou mandat este acela al unui pragmatism chirurgical: nu mai este posibil să se ofere un răgaz de sute de zile în fața deciziei. În prima linie de acțiune se impune abandonarea populismului bugetar, iar răspunsul nu constă în instituirea de noi poveri fiscale peste noapte, care ar destabiliza încrederea investitorilor, ci în revizuirea structurală a cheltuielilor publice și în digitalizarea reală a colectării. Fiecare euro alocat din resursele europene, în special din fonduri aferente planului de redresare și reziliență și din programele structurale, trebuie privit ca un oxigen vital pentru modernizare. Astfel, finanțarea europeană poate reprezenta singura sursă de creștere care nu se transmite sub formă de datoriă suverană sau de costuri dobânzile din plin în piețele internaționale. Guvernarea în acest context presupune trecerea de la logica improvizației la logica eficienței: optimizarea rezultatelor cu resurse limitate, obținerea randamentelor reale și orientarea deciziilor către valoare adăugată.
Însă orice program de stabilizare macroeconomică, oricât de bine conturat în plan tehnocrat, își poate pierde rezistența dacă este purtat în fața conflictelor politice sau dacă este sabotat de zgomotul disputelor de interior. Privit în acest sens, adevărata încercare pentru conducerea executivă este capacitatea de a menține coerența reformelor în vreme de turbulențe, de a asigura continuitate în politici publice, iar nu schimbări bruște de direcție. Doar o abordare unită, transpartinică de la nivelul vârfului executiv poate transforma promisiunile în rezultate tangibile pentru oameni: reforme structurate ale finanțelor publice, consolidarea eficienței administrației, digitalizarea serviciilor, precum și un cadrul predictibil pentru mediul de afaceri.
O linie clară în acest sens vizează reducerea risipii și restructurarea cheltuielilor la nivel de sănătate, educație, transport și administrație, cu prioritizarea investițiilor productive. Actul de guvernanță se poate fundamenta pe o disciplină bugetară realistă, însoțită de un plan de consolidare graduală, compatibil cu disponibilitatea fondurilor UE și cu obiectivele de productivitate. Totodată, este esențial să fie accelerată digitalizarea sistemelor fiscale și de administrare publică, pentru a crește transparența, pentru a facilita conformitatea și pentru a reduce costurile indirecte ale birocrației. În același timp, o atenție specială trebuie acordată optimizării investițiilor de capital, cu priorități clare în domenii generatori de valoare: modernizarea rețelelor de energie, a infrastructurii de transport și a conectivității digitale, creșterea eficienței energetice, precum și stimularea inovației în sectoare strategice. În această direcție, fondurile europene pot funcționa ca o punte între nevoile imediat vizibile ale economiei și rezultatele pe termen mediu ale unei transformări structurate.
În aceste momente, constructul economic depinde în egală măsură de credibilitatea strategică și de stabilitatea dialogului între actorii din societate. Arestarea spectrului instabilității politice, restabilirea încrederii în reguli și proceduri, precum și promovarea unei culturi a responsabilității exacte între decidenți, mediul de afaceri și comunitățile profesionale pot accelera revenirea la o traiectorie de creștere sustenabilă. Reforme calibrate pe piața muncii — atragerea forței de muncă stabile, calibrarea pregătirii profesionale, stimularea mobilității și a adaptabilității — pot reduce exportul de competivitate prin facilitarea producției locale cu valoare adăugată superioară și pot contracara dependența de resurse externe.
În această panoramă, obiectivul este clar: stabilitate macroeconomică însoțită de o creștere reală a productivității, alimentată de investiții publice eficiente, de reforme structurale curajoase și de o administrație transparentă. Succesul depinde de capacitatea Guvernului de a harmoniza eficiența cu responsabilitatea, de a asigura continuitatea programelor finanțate din fonduri structurale, de a stimula încrederea investitorilor naționali și străini prin decizii previzibile și de a orienta resursele către proiecte cu impact pe termen lung. În final, drumul cerut este unul colectiv: să transformăm provocările circulante într-un proces de modernizare accelerată, care să consolideze reziliența economiei, să redea mobilitate forței de muncă și să ofere cetățenilor oportunități reale de prosperitate în anii ce vor urma.
