Studiu arată cum timpul suspendat și depresia deconectează emoțiile de la ceasul interior
Pentru persoanele care se confruntă cu depresia, trecerea timpului poate părea adesea încetinită, iar orele par să se scurgă cu o rigiditate care afectează percepția zilnică. Fenomenul, cunoscut în bibliografie drept dilatare temporală depresivă, reprezintă senzația subiectivă că durata devine distantă sau tensionată. Deși relatările pacienților sunt bine documentate în practică, explicarea în detaliu a mecanismelor biologice rămâne dificilă, iar studiile au încercat să clarifice cum starea afectivă se împletește cu modul în care creierul pregătește și codifică timpul.
Un grup de cercetători din Italia a investigat legătura dintre percepția timpului, stările emoționale și activitatea neuronală și cardiacă, pe un eșantion de 120 tineri universitari. Dintre aceștia, 60 prezentau simptome depresive, în timp ce alte 60 alcătuiau grupul de control fără semne clinice de depresie. Participanților li s-a cerut să estimeze durata unui interval de timp după vizionarea unor videoclipuri cu conținut emoțional neutru sau deprimant, iar în timpul desfășurării sarcinii a fost înregistrată activitatea cerebrală cu EEG de înaltă densitate, urmată de integrarea datelor EEG cu înregistrările ECG pentru a surprinde relația dintre semnalele cerebrale, răspunsurile fiziologice și estimările temporale.
Datele obținute au relevat diferențe clare între cele două grupuri. La subiecții sănătoși, emoțiile par să funcționeze ca un modulator al percepției timpului: un conținut emoțional poate, în funcție de context, să accelereze sau să încetinească evaluarea duratei. În cazul participanților cu simptome depresive, corelațiile dintre percepția temporală și activitatea în banda beta a creierului indică faptul că procesarea intervalelor devine, în această categorie, mai strict cognitivă sau „mechanică”, cu o flexibilitate emoțională diminuată. Astfel, experiența timpului pare a se sprijini mai mult pe calculuri neuronale și mai puțin pe integrarea dinamică a trăirilor afective.
Interpretarea rezultatelor sugerează că depresia poate modifica modul în care creierul consolidează și ajustează estimările temporale prin raportare la stările emoționale. Dispare, în această situație, influența fluidă a emoțiilor asupra timpului, iar activitatea în zona beta pare să indice o formă de procesare mai rigidă a duratei, independent de răspunsurile afective. În plus, cercetarea oferă indicii despre existența unor mecanisme neurofiziologice susceptibile de a fi urmărite ca potențiali indicatori obiectivi ai modului în care depresia afectează funcțiile cognitive.
Deși rezultatele aduc o înțelegere nouă a interacțiunii dintre percepția timpului și stările afective, ele rămân în mod inerent corelaționale, iar extrapolările asupra cauelor sau a efectelor terapeutice necesită investigații suplimentare. Totodată, este important de subliniat că grupul a fost format din tineri universitari, ceea ce caută să limiteze generalizarea la populații variate; studiile viitoare ar trebui să includă participanți din contexte clinice diverse și să confirme aceste observații într-un cadru mai amplu de cercetare.
În esență, cercetarea oferă o privire pertinentă asupra modului în care depresia poate remodela experiența timpului, evidențiind o legătură între percepția temporală, activitatea neuronală în banda beta și echilibrul emoțional. Descoperirile pot stimula, în viitor, dezvoltarea de instrumente obiective pentru monitorizarea tulburărilor afective și pot ghida intervenții menite să restore flexibilitatea emoțională în procesarea temporală, fără a afirma însă o relație cauzală directă.
