George Enescu trădat, uitat, dar nemuritor în istoria României

Este o tristețe infinită faptul că, la această barieră simbolică a timpului, Ministerul Culturii a ales tăcerea în locul omagiului, lăsând destinul memoriei noastre naționale sub povara unei ignoranțe care pare să fi cucerit locurile în care ar fi trebuit să vegheze spiritul. Însă Enescu rămâne dincolo de acest efemer zgomotos, o flacără vie ce arde în fiecare notă a lui Oedip și în fiecare murmur de doină, căci geniul său este un râu de lumină care curge nestăvilit prin venele acestei națiuni. Acolo unde cuvintele instituțiilor eșuează și oamenii de rând uită, muzica sa continuă să clădească punți către absolut, transformând suferința exilului și mizeria sfârșitului său într-o victorie glorioasă a spiritului asupra timpului neiertător. În această tăcere oficială, datoria noastră de a-i asculta „Rapsodiile” este un gest de rezistență spirituală și de iubire necondiționată față de tot ceea ce avem mai sfânt.Există destine care se nasc sub semnul unei tragedii atât de mari, încât par să fie scrise de un zeu melancolic. Povestea lui George Enescu începe exact astfel – într-o casă din satul Liveni-Vârnav, județul Botoșani, în care moartea nu era un vizitator rar, ci un locatar permanent. Pe 19 august 1881, când micul Jurjac a venit pe lume, părinții săi, Costache și Maria Enescu, nu au izbucnit în strigăte de bucurie. Cum ar fi putut? Înaintea lui, șapte copii le fuseseră luați de boala necruțătoare, șapte suflete mici care nu apucaseră să vadă primăvara vieții.În acea casă, în care ecoul plânsului pentru cei morți încă răsuna în pereți, s-a născut cel care avea să devină vocea României în concertul universal. Poate că tocmai această umbră a morții, care pândise leagănul fraților săi, i-a oferit acea profunzime metafizică pe care o regăsim în fiecare notă a sa. Micul Enescu nu era un copil obișnuit, nu căuta jocurile zgomotoase ale vârstei, nu striga, nu alerga. În schimb, asculta. Asculta cu o atenție aproape mistică vibrațiile lumii din jur.Pentru el, vântul prin trestiile de la marginea satului era o simfonie divină, scârțâitul fântânii din curtea bunicilor un cântec ancestral, iar trilurile păsărilor de dimineață deveneau pentru micul Jurjac adevărate lecții de muzică. Și toate acestea încerca să le reproducă pe o vioară improvizată, cu doar trei coarde, făcută din lemn de tei..Această conexiune cu pământul natal, cu esența sonoră a Moldovei, nu avea să îl părăsească niciodată. Chiar și atunci când avea să trăiască în palatele Vienei și Parisului, chiar și când avea să dirijeze cele mai mari orchestre ale lumii, în inima lui răsuna mereu acea primă simfonie ascultată în copilărie, simfonia țărânii moldovenești, care mai târziu avea să devină „Poema Română”, poate cea mai autentică mărturisire de dragoste către patrie din istoria muzicii universale.