“Ploaia care picta frunze”
Mărgeluță, care nu știa încă să cadă frumos.
Când ceilalți nori trimiteau ploi line, ea se rostogolea stângaci, făcea bălți în pantofi și stropi mari pe nasurile oamenilor.
— Of, toți se supără când vin eu! — ofta Mărgeluță. — Nici păsările nu mai cântă, nici copiii nu mai ies afară…
Într-o zi, s-a întâlnit cu Toamna, o doamnă în rochie ruginie, care purta în păr frunze de arțar și în buzunar o cutie cu culori.
— De ce ești tristă, mică ploaie?
— Nu știu să aduc bucurie… doar noroi și umbrele închise, a suspinat ea.
Toamna a zâmbit blând:
— Atunci vino cu mine. Îți voi arăta un secret.
Și, împreună, au pornit prin păduri. Toamna atingea frunzele cu pensula ei, iar Mărgeluța le spăla ușor, lăsând culorile să lucească.
Roșu aprins, galben cald, arămiu ca mierea…
— Vezi? a spus Toamna. Fără tine, frunzele mele ar fi prăfuite. Tu ești cea care le face să strălucească.
Din acea zi, Mărgeluța nu s-a mai simțit tristă.
A învățat să cânte când cade, să deseneze cercuri în bălți și să mângâie geamurile copiilor care privesc afară.
Și chiar și azi, când plouă ușor și miroase a frunze ude, se spune că e Mărgeluță care pictează lumea — picătură cu picătură.
